Padurea Gineralul

gineral1Așa l-am apucat, cu i, nu cu e, așa o să vorbesc și-acum despre pădurea Gineral. Pentru noi, copiii mărtineștenilor, era punctul terminus în periplul zilnic cu animalele pe care le pășteam pe șanțurile ce străjuiau drumul Bogzei. Dincolo de Gineral începea necunoscutul.
Ne trezeam cu noaptea-n cap, trăgeam pe noi o hanță mai groasă care să ne treacă peste frigul dimineții, strecuram o turtă caldă în traistă, strigam adunarea la răscrucea uliței morii cu șoseaua și-apoi, o țineam tot într-un pas de melc, cale de câțiva kilometri, (trei-patru?) după cum joianele noastre rupeau din iarba șanțului. Treceam de fântâna lui Grimbir, lăsam în stânga pădurea Proca mică și poposeam, fix când soarele ajungea în lungul drumului prăfuit, la o vie nobilă în fața căreia se înălța, santinelă, cumpăna unui alt puț, cu ghizdeaua pătrată, din scânduri geluite de bătaia vântului. Moș Berezov, paznicul, ne ieșea în cale agitând bâta, din lemn de alun lustruit, către câinii ce se repezeau spre noi. Aveam înțelegere cu el: seara, treceam pe la hazaica lui, tușa Agripina, care avea pregătită traista cu merinde pentru omul ei. Ceva făină, mălai, o conservă de pește, lumânări, o sticlă cu gaz, chibrite, sare. De fiecare dată, ca și-acum, moșul scormonea să vadă dacă Agripina lui îi pusese păpușa de tutun. Tacticos, lua două frunze sfarogite, le râșnea în palmele-i butucănoase, le râșnea, prefirându-le pe o bucată de ziar. Rupea, apoi, cu finețe de chirurg, o bucățică de hârtie pe care, după ce o umezea, o umplea cu mahorcă, răsucind-o șmecherește. Acum venea minunea minunilor, la care noi, așezați rânză în jurul lui, rămâneam interziși: scotea din tolba de la brâu, cred că nici când se spăla n-o dădea jos, o bucată de iască dintr-o paleașcă de floarea-soarelui și două bucăți de cremene. Se chircea ferindu-se de vânt, scăpăra pietrele una de alta, generând un bob de jar pe iască. Printre mustățile-i de cazac sufla de câteva ori până ce bobul acela înflorea. Trăgea, mai apoi, din țigară, de început, două-trei fumuri repezi, plin de importanță.
gineral2Moș Berezov avea povestea lui. Niciodată n-am știut cum îl cheamă cu adevărat, cert e că lumea povestea cum că, după război, ca refugiat la noi în sat, ar fi uitat de unde a mai venit. Alții îndrugau cum că moș Berezov ar fi spion al rușilor, în adormire, chipurile, plantat pe ulița din spatele ceapeului.. Aiurea, moșul nostru era un prăpădit de rusnac, veșnic puțind a rachiu puturos, care, atunci când îl supăram, ne arunca câte un bifoimati, fără rea intenție. Ca să-și sporească grentoșenia de vajnic apărător al averei obștești, purta, ostășește, în bandulieră, pe pieptul dinspre inimă, o pușcă cu sare, pe care eu, unul, nu l-am văzut măcar odată făcând uz de ea. Pe pieptul celălalt, îi atârna o corcitură de goarnă ce aducea mai degrabă cu un corn, din alamă mătuită, al cărui sunet îl auzeam de departe.

gineral 3După ce-i înmânam traista cu merinde, adăpam vacile la ulucul de beton din lungul fântânii, ne luam rămas bun și ne continuam drumul. Când ajungeam la marginea Gineralului, joianele noastre o rupeau la fugă, intrând în pădure, unde le aștepta iarba bogată. Matematic rânduiți, copacii umbreau locul ca o cupolă uriașă. Pe o latură, sute de metri dintr-un fost șanț antitanc săpat de părinții noștri pe timpul războiului al doilea, năpădit de cucută, aproape colmatat, abia de se mai zărea. Căutam vizuini de bursuc, ziceam noi, pe care le înfundam cu iarbă uscată, dându-i foc, peste care aruncam doi-trei ardei iuți. Așteptam degeaba: undeva, la o postață bună de loc, din pământ ieșea fum, semn că pe-acolo bursucii mai aveau o răsuflătoare.
Gineralul are, și el, poveștile lui. Cică, într-o noapte, pe la mijlocul anilor 50, la marginea pădurii ar fi poposit o mașină militară din care a coborât un pluton de soldați, scormonind pământul într-un anume loc. Că au dat sau nu peste vreo comoară, nu se știe, dar, un sâmbure de adevăr tot este. Pădurea ar fi aparținut fostului general de brigadă, inspector al Jandarmeriei Române, deputat de Putna și de Ismail din Partea Partidului Agrar, Mihail Racoviță. După ce comuniștii au venit la putere, în 1949, venerabilul general, în vârstă de 84 de ani a fost aruncat în temnița Sighetului. Simțind că i se apropie sfârșitul, ar fi destăinuit unui camarad care s-ar fi dovedit agent al securității, că în pădurea lui, în locul numit Orășanu, după numele soției sale, ar fi îngropat o valiză din fier plină cu odoare din aur.
Povești, până la urmă, dar care nouă ne plac fiindcă, adunate, spuse, răstălmăcite, fac și mai bogată istoria locului.

Vergil Matei

*Fotografiile din acest articol apartin unei fiice a satului Martinesti, pe nume Mara, fata lui nea Tică Lupu. 

 

vergil-mateiVergil Matei, născut la 4 dec 1953 in satul Martinesti, comuna Tataranu, jud. Vrancea.

Licențiat în jurnalism.

A lucrat ca redactor la periodicelele brăilene „Înainte” și „Libertatea Brăila”.

 A publicat volumul  „Acasă la Fănuș” și romanul „Dincolo de patul armei”.

Prezență activă la cenaclurile din orașul de malul Dunării.