O poveste din poiana Lepşa

lepsa-vrancea-630x472Or mai fi poate şi prin alte părţi locuri minunate şi frumoase dar eu zic că, înfăţişare mai plăcută, mai măreaţă şi dulce ca în căuşul Munţilor Vrancei nu se găseşte în multe părţi.

Aici aşezările şi obcinele vrâncenilor se întind ca-ntr-o frumoasă grădină, străjuită de veacuri, de hora celor şapte munţi, împreună cu cele două Răchitaşe şi cu Măgura Odobeştilor, care încheie cununa în partea dinspre răsărit a Ţării Vrancei.
Locul acesta, ascuns în capul cotului cel mare al ghirlandei Carpaţilor, este ferit de primejdii şi mai prielnic vieţii, cu ierni bânde, fără învăluiri de furtuni aspre. Că nici Crivăţul nu zburdă cu atâta furie ca în limpezişul câmpiilor fiind strunit de spinările munţilor, îmbrăcaţi în sarica cu ţepii brădetului, iar verile sunt de obicei dulci şi răcoroase în umbra pădurilor străvechi, îmbălsămate de mireasma florilor şi a cetinei de răşinoase. De aceea şi-au făcut prin această parte culcuş odihnitor, nu numai oamenii dar şi multe din sălbăticiunile pădurilor, fiindcă nicăieri nu-şi puteau găsi adăposturi mai acătării ca aici, să-şi ducă traiul în voie şi libertate.
În trecutul cel îndepărtat, pădurile stăpâneau mai peste tot şi cădeau în valuri asupra văilor, iar sub streaşina lor se găseau aşezările omeneşti, pitulate ici şi colo, de nu le mai putea da de rost cu una cu două. Ba se mai găseau şi unele întunecimi surde, pe unde nu călcase picior de om, ci doar numai şoimii, râşii şi caprele sălbatice trăiau în singurătăţile acelea, unde poate că se mai găseau taurii sălbateci, zimbrii din neamul celor cu care s-a luptat Dragoş voievod când a coborât din Maramureş şi a luat în stăpânire Ţara Moldovei.
Dar acest pământ de legendă, pe unde a călcat cândva şi voievodul Ştefan cel Mare, cu sufletul mohorât de amărăciune în căutare de oşteni noi de luptă, pământul acesta, zic, păstrează în sânul său maluri întregi de sare, vâne de ţiţei şi alte bogăţii lăuntrice. Sunt anumite lacuri şi pâraie ca Argintăria şi Hârboca unde, se zice, s-ar găsi şi unele grăunţe de argint iar bătrânii povestesc că uncheşii lor le-au destăinuit că aşezământul schitului Vrancea, de la Valea Nărujei, s-a ridicat cu aurul găsit pe un asemenea pârâiaş, ale cărui urme nu se mai cunosc de către cei de azi.
Unii mai spun că, în vremurile trecute, se mai întâmplau şi unele înfruntări cu puştile între vânătorii noştri şi cei care călcau pământurile libere ale Vrancei.
Pe vremea când începe povestirea noastră, răzăşii trăiau o viaţă a libertăţilor depline, că nimenea nu te-ntreba de unde vii şi încotro te duci, fiindcă Vrancea una era, de la un capăt şi până la celălalt capăt, şi fiecare avea dreptul să se aşeze cu gospodăria unde îi convenea şi unde îl tăia capul în această vatră a devălmăşiilor strămoşeşti.
Ocupaţia de căpetenie a celor de baştină era oieritul, fiecare având oişoarele lui în ogradă şi, în primăvară, se întovărăşeau adunându-le în cârduri, zise boiete, câte patru-cinci sute la un loc, iar sălaşurile stânelor erau întemeiate pe golurile munţilor, acele ochiuri de păduri unde se găseau păşunile cu ierburi alese, locuri cunoscute de bacii cei bătrâni, cari cutreieraseră cu turmele munţii din anii tinereţii lor şi cunoşteau multe din tainele codrilor.
Una din aceste stâne fusese aşezată în Poiana Lepşii, care ţine de trupul Muntelui Lepşa, munte cu păduri de conifere şi goluri întinse pentru păşunarea oilor.
poza-lepsa-vrancea-6În secolul al XVII-lea s-au dus lupte dârze pentru drepturile obştei vrâncene asupra muntelui. Acesta a mai fost disputat şi de moşnenii satului Tulnici cu egumenul mânăstirii Soveja, urmând nenumărate procese, cărora li s-a pus capăt în 1767, după cum rezultă din mărturia dată de Ion Gigîtu, biv-vornic de Vrancea, care arată că „…din porunca (domnească) am mers în sat la Tulnici şi am strânsu toţi moşinaşii de acolo şi au venit egumenul Damiian de Soveja dempreună cu popa Cîrstea şi cu popa Stan de acolo şi am mersu cu toţii dempreună până în muntele Lepşa şi întâi ne-am suit în Titilca cea înaltă de am văzut toată starea munţilor şi de acolo ne-am scoborât mai în jos şi la vale unde ne-au arătat vrăncenii că se începe Lepşa Mică şi purcede în jos şi acolo s-au pus o piatră în Grind şi mai la deal în drept s-au pus altă piatră şi acolo au scos carte de blăstem egumenul Dămiian asupra vrâncenilor, care o ştii şi n-a mărturisi adivăr şi fiind toţi moşinaşii din Tulnici acolo, au luat carte şi au sărutat-o anume: Gligore Gherman, Ştefan Burac, Ion Sava, Ivan i Marin Gherman, i Tănase Gherman, i Vasile Vameş, i Radu Nicoară, i Mihaiu Necoară şi alţii i Miron Bahamăt ot Bîrseşti, i Mareş ot Valea Cozii aştii toţi au luat carti de blastem înainte egumenului şi a noastră şi văzând şi egumenul că iau atâţia oameni carte de blăstem, s-au primiit ca să fie stăpânire acestor munţi după cum au atătat vrăncenii în sămnilii ce s-au pus acum”.
Stâna era gospodărită de vestitul baci Pîrnovel, care ştia să chivernisească cu rost treburile şi viaţa ciobanilor săi, fiind şi cel mai iscusit în a pregăti, din laptele mânzărilor, brânza cea mai căutată, de i se dusese vestea în lume.
Cei din jur se împrieteniseră cu oamenii de la stână şi, de multe ori, stăteau la taclale unii cu alţii, cinstindu-se şi gustând câte ceva din bunătăţile stânii: caş, jântiţă, janţ, ori păpuşele de caş pregătite cu iscusinţă de baciul cel vestit, care era şi un şăgalnic povestitor al întâmplărilor de altădată.
Într-o zi, pe la un răsărit bun de soare, baciul s-a pomenit în bătătura stânii cu un vecin, în tovărăşia căruia se găsea un băieţaş slăbuţ şi perpelit, care părea străin de partea locului.
– Moş baciule, fii bun şi spune unde-i nea Frăsin – zise omul – că nu mă pot înţelege deloc cu ista.
Dar n-apucă să-şi termine cuvântul, că se arătă şi ciobanul de care era vorba.
Se lămuri atunci că peste noapte a surprins la o groapă de sare, în moşia Vrancei, trei străini, dintre care n-a pus mâna decât pe acest băietănaş, că ceilalţi s-au făcut nevăzuţi în întunericul şi desimea codrului.
După o lungă bliotocăreală cu fecioraşul, Frăsin descoperi avedărata viaţă a copilandrului:
– Aista e un biet copil, un unguraş, orfan de amândoi părinţii, pe care nici nu a apucat să-i cunoască vreo-dată. El a trăit singur cuc, pe unde a apucat, hăituit de ici colo, ca o vită de pripas, până a ajuns la curtea unui boier dar şi aici ducea o viaţă necăjită, că ceilalţi argaţi de-acolo îl chinuiau în fel şi chip, punându-l la tot felul de corvezi grele, până când, într-o zi stăpânul a dat poruncă să plece vreo doi argaţi la furat sare. Şi atunci s-au ales doi inşi care cunoşteau ascunzişurile munţilor şi au luat cu ei şi pe acest orfan, zicând că trebuie să deprindă locurile. Dar au fost surprinşi de pază, cei doi scăpând cu fuga, iar pe el a pus mâna. Acum se roagă, cu cerul şi pământul, să nu mai fie trimis înapoi de unde a venit, că-l smintesc în bătaie cei de-acolo, învinuindu-l că i-a trădat.
Baciului, care ascultase toată polojănia celui de faţă, ce sta zgribulit, înfricoşat şi cu ochii înotând în lacrimi, i se făcu milă şi grăi:
– Ia află, măi Frăsine, că văd că l-ai priceput, dacă n-ar vrea să rămână cu noi aici la stână, să ne dea ajutor la cele treburi mărunte ?
Când auzi copilul dorinţa baciului, a sărit în sus de bucurie. Şi, după ce se hotărî şi omul cu puşca să facă pe gustul baciului, băiatul sărută bucuros mâna la fiecare, rămânând la stână pentru totdeauna.
Cuminte, harnic şi fără preget cum era de felul lui şi deprins de mic cu nevoile, Unguraş – aşa cum îl strigau toţi ciobanii – ajunse în scurtă vreme să deprindă toate treburile de dârvală pe lângă stână, încât ceilalţi îl priveau cu dragoste şi-l ajutau cu de toate, sărăcuţul ducând o viaţă mai tihnită în umbra stânii şi în tovărăşia celor de aici, care se arătau mai cu milă cu el. Dar cei mai buni prieteni ai săi au devenit ciobanul Frăsin şi baciul Pîrnovel, om bătrân şi îngăduitor la toate. Cel puţin de Frăsin nu s-ar mai fi despărţit niciodată, că, pe lângă alte toate, era şi un meşter cântăreţ din fluier, dând viers dulce unor doine şi balade strămoşeşti pe care le îndrăgise şi el, ascultând cu multă patimă aceste cântece pe care nu le mai auzise niciodată !
Toamna, după răvăşitul oilor, când fiecare gospodar îşi alegea oile din turmă, urmând să le hrănească pe timpul iernii acasă, cu nutreţul strâns în şoproane şi adăposturi, flăcăul rămase să ierneze cu baciul Pîrnovel, care locuia singur. Îi era de ajutor baciului o aşa floare de băiat, frumuşel, ascultător şi supus, ca un câine credincios.
Cu sprijinul ciobanului Frăsin şi cu traiul lui printre români, prinse şi câte ceva din tainele locului şi ale meseriei. Mare bucurie a fost pe capul lui când Frăsin i-a dăruit un fluier lucrat de el din lemn de perş roşu şi s-a legat să-l ajute să deprindă meşteşugul cântecelor şi secretul mânuirii degetelor pe găurile fluierului; care dau înălţimea şi durata tonului cântării. Într-o iarnă întreagă, tot dârlâind mereu şi încercând să urmeze sfaturile ciobanului, se deprinsese să îndruge şi unele sârbe mai uşoare, ca Oiţa ori Brâuleţul mocănesc. Dar nu era mulţumit numai cu atâta şi mereu îl chinuia pe Frăsin cu întrebările lui, până când acesta îi spuse că numai fluierele fermecate sunt menite să scoată sunetele cele mai frumoase şi melodioase.
– Cunosc eu într-un sat o descântătoare – scăpă vorba Frăsin -, o farmazoană care ştie să facă tot felul de farmece „de încheagă şi apele”, cum zice lumea. Dacă mergi acolo şi faci ce-ţi porunceşte ea, îţi face „drese”, ca fluierul tău să scoată cântece minunate şi pline de farmec.
Atât i-a trebuit să audă. Că nu l-a mai slăbit pe cioban cu rugămintea, până l-a făcut să nu mai şovăie.
lepsaŞi iată-i pe cei doi, în zorii unei dimineţi de primăvară, silind mereu pe nişte cărări întortocheate, pe Valea Leadovei în jos, până ajunseră la Scătura Văsui, poposind la o casă din marginea acestui sat, în care locuia o babă cocârjată şi slabă ca scândura, de părea că-i numai piele şi os, cunoscută de cei de pe aici ca o neîntrecută vrăjitoare.
– Am venit, mătuşică, cu flăcăul ista – deschide glas Frăsin către babă – ca să-i descânţi cum te pricepi dumneata şi să-i dregi fluierul ce-l are la brâu, că voinicul ar vrea să întreacă pe ceilalţi fluieraşi în doine şi cântece de joc. Pentru treaba asta, iată, ţi-am adus şi noi un burduşel de brânză, de la cel mai meşter baci al plaiului, Pîrnovel, despre care cred c-ai auzit; şi să ne spui, ce ne mai trebuie…
Baba se uită lung, mai întâi la cei doi oaspeţi, apoi la burduşelul de brânză, care avea cam vreo cinci ocale greutate şi apoi răspunde:
– Păi ca să-i dreg cum ştiu eu fluierul, trebuie să-mi aduceţi o pasăre vie cântătoare: un cuc, sau măcar un un cucoş nădolean care are glas frumos, ca să-l jertfesc descântecelor mele.
Cu asemenea înţeles au plecat cei doi de unde veniseră iar flăcăul s-a tot străduit mereu, căţărându-se prin toţi arborii, doar va prinde vreun cuc să-l ducă babei, dar degeaba, n-a fost chip ! Atunci a cumpărat un cucoş rotofei şi a plecat cu el, întins, la vrăjitoare.
Baba, bucuroasă, cântări în mâini cucoşul roşcat, cu creasta rotundă şi aprinsă, care atârna destul de greu. Apoi, îl trimise cu o cofiţă, să-i aducă apă neîncepută de la trei izvoare numite şi arătate de ea.
Când a venit cu apa, i-a cerut fluierul şi l-a îndemnat pe flăcău să se odihnească pe o laviţă, că se înserase, prevestindu-l că, atunci când îl va striga, să se scoale. Şi într-un colţ de lângă vatră, luminată doar de para focului gălbuie, baba îşi începu descântecele, mestecând cu trei beţigaşe într-o oală nouă, mormăind nişte cuvinte pe care flăcăul, oricât s-a străduit, nu le-a putut pricepe – oala sfârâind gălăgios, ca într-o sfadă a pricolicilor !
În crucea nopţii, mai înainte de trâmbiţatul cucoşilor, baba l-a trezit pe flăcău din somn, i-a dat o sapă de-a spinarea şi fluierul la brâu, iar ea, cu oala cu descântece în mână, au pornit la drum împreună, mergând pe muţeşte, până la o răspântie de drumuri unde s-au oprit şi, prin semne, puse pe ciobănaş să sape o groapă între drumuri. Apoi, descântătoarea luă fluierul şi cu mâinile pe la spate l-a aşezat frumuşel în groapă, stropind pe deasupra cu apă descântată, astupând apoi groapa la loc, bătătorind-o bine cu picioarele, iar, ca încheiere, baba a aruncat descântecele rămase, stropind pământul din cele patru vânturi.
Odată terminată magia descântecului, tânărul cioban a plecat în drumul lui, întorcându-se – după povaţa vrăjitoarei – în a treia seară, când, în puterea nopţii, au mers amândoi până la încrucişarea acea de drumuri şi, cu acelaşi procedeu, au dezgropat fluierul. Baba l-a stropit cu alte descântece de-ale ei şi i l-a încredinţat flăcăului, poruncindu-i:
– Na, băiete, fluierul fermecat ! Şi să ai grijă să nu-l pierzi, nici să-l dai altuia, câte zile vei avea ! Să-l păstrezi la brâu, că-ţi va purta noroc…
De atunci nu s-a mai despărţit de fluieraşul său, purtându-l ca pe un talisman, iar în clipele de răgaz îl ducea cu curaj la gură şi parcă, de fiecare dată, unduia mai bine cântecul – mai limpede, mai melodios; sau, poate, doar aşa i se părea lui, încrezător în descântecele vrăjitoarei de la Scătura Văsuiului.
Adevărul este că, încet-încet, stăpânea şi el mai cu temei mânuirea instrumentului său, deprinzând şi cântecele mioritice vrâncene. Şi era tare mulţumit de paşii făcuţi pe acest drum.
În cei vreo cinci ani de zile, cât se scursese de la venirea lui la stâna lui Pîrnovel, între baci şi flăcău se legase o strânsă şi trainică prietenie. Şi nandrişul îl respecta ca pe un adevărat părinte, de care nu avusese parte până atunci, ascultându-i sfaturile şi neîntorcându-i vorba de om bătrân, iar baciul ţinea la el, ca la copilul său.
În vremea asta băitănaşul de ieri îşi împlinea mereu creşterea, ajungând un cioban în lege, voinic, spătos, cu ochii ca murele coapte şi obraji rotunzi şi aprinşi ca bujorul. O mândreaţă de flăcău, care dădea multora de gândit – dar mai ales fetelor, care-l urmăreau cu privirile pierdute, când îl zăreau cu oile la păşunat pe goluri de munte.
Unguraşul se deprinsese cu viaţa ciobanilor, cu obiceiurile lumii de pe aici, cu glumele şi poznele oamenilor noştri, de care niciodată nu se supăra.
Într-un rând, cineva de la stână încercă să-l ia peste picior cu întrebarea următoare:
– Spune, de ce ţi-i cămaşa groasă, mă ?
– Pentru că n-am avut de unde face alta, răspunse de-ndată.
– Dar de ce-i scurtă, bre ? mai zice românul, şăgalnic.
– Atâta a fost, răspunse scurt şi fără supărare, făcând chiar haz de… asemenea întrebare !
Aşa era el, răbdător la toate şi nu se certa cu nimenea. De aceea toată lumea îl privea cu multă prietenie, aşa cum vedea şi el pe toată lumea din jur.
De la o vreme s-a legat dragostea şi de capul lui, rămânându-i inima la o fetişcană, Anicuţa, fiica unei văduve din sat, pe care o întâlnea deseori, după vreascuri la pădure – dragoste care se aprinse ca o vâlvătaie în inimile amândurora. Dar când i-a spus că o vrea de soţie, Anişoara i-a răspuns cu tânguire:
– Nu ştiu cum s-ar putea asta, dragule, că mama, săraca, nu vrea să mă mărite pentru că n-are cine s-o ajute la creşterea celorlalţi trei fraţi ai mei, care sunt mai mărunţei, de acasă !
Dar când dragostea se leagă de cei tineri, trec cu uşurinţă oricâte oprelişti le-ar mai sta în cale. Aşa şi ei, până la urmă s-au înţeles să fugă-n lume şi să trăiască cum or putea, ascunşi pe undeva în sânul codrului, ceea ce s-a şi întâmplat în scurtă vreme. Amândoi şi-au luat într-ascuns straiele şi lucruşoarele mărunte şi s-au făcut nevăzuţi, poposind într-un bordei părăsit dintr-o pustietate, cunoscută de ei mai dinainte.
Când baciul află că prietenul său l-a părăsit şi a zburat cu fata văduvei prin alte locuri, fără să-i amintească şi lui, măcar cât de cât, s-a supărat foc. Dar apoi îşi reveni zicând în gândul lui: „Nu-i vorbă, că fiecare buruiană îşi are umbra ei; şi omul, oricât de înstrăinat ar fi, tot îşi află soarta lui cu care să se însoţească şi să-i alcătuiască o căsnicie şi un culcuş al lor în viaţă, că doar flăcăul ista îi tare descurcăreţ şi harnic, numai să aibe parte de sănătate !”.
Cea care se văicărea mai tare pe toate drumurile era mama Anicuţei, care se bocea ca după mort, blestemând-o că de ce i-a făcut ruşinea asta, să plece în lume cu un vântură-lume, fără căpătâi !
Numai timpul, care roade toate, a potolit încet-încet patimile şi asprimile lumii. Cei doi fugari nu s-au mai arătat. Ei trăiau ca huhurezii prin păduri şi locuri neumblate, până şi-au aflat un loc mai tainic pe Coasta Sărăţelului şi au înjghebat un bordei, în care s-au astrucat ani de-a rândul, trudind cu sapa, să-şi facă păpuşoi de hrană, an de an.
Aşa le-a fost dat lor să trăiască vreme îndelungată în bordeiul acela de pe Coasta Sărăţelului. Ba a avut parte şi de un copil, rod al dragostei lor curate, pe care l-au crescut şi apărat cum au putut mai bine. Dar odrasla asta, când a ajuns cam de vârsta când tatăl său a călcat pământul oierilor, prinzând a cunoaşte greutăţile în care se zbat ai săi, într-una din zile i-a spus mamei sale:
– Măicuţă dragă, eu m-am hotărât să plec în lume, să-mi caut şi eu bine capului, că prea vă chinuiţi viaţa aici. Stând aşa, sunt şi eu o povară pe capul vostru. Dar să nu credeţi că am să vă uit. Asta nu se va întâmpla niciodată şi, ori pe unde oi fi, gândul meu va tânji pentru acei care mi-au dat viaţă. Iar atunci când mă voi simţi în stare să vă ajut, mă voi întoarce numaidecât. Să mă aşteptaţi…
Degeaba s-au ţinut părinţii să-l oprească din pornirea lui, că n-a fost niciun chip. Şi, într-un zori de zi, acesta luându-şi rămas bun de la ai săi, a pornit la drum lung, cu o turtă-n traistă, pe prundul văilor în jos, şi… dus a fost, că nu s-a mai auzit nimic de urma lui !
Când cei doi se văzură iarăşi singuri, au bocit cât au bocit pe urmele celui plecat în lume, aşa cum făcuse altădată şi mama Anicuţei dar apoi şi-au mai venit în fire, împăcându-se cu gândul că poate aşa le este soarta lor, să trăiască toată viaţa în pustnicie.
Liniştindu-se, viaţa lor începu să se deşire mai departe cu aceeaşi cuminţenie şi bună pace, dobândită din anii tinereţii lor. La ei nu s-a pomenit niciodată gâlceavă, sudălmi ori vorbe urâte, temelia căsniciei lor fiind croită dintr-o aprinsă şi tainică dragoste care nu se sfarmă toată viaţa, că numai unde-i dragoste puţină, poţi găsi oricând pricină !
Dar buna lor înţelegere a fost şi ea, până-ntr-o zi, când şi-a băgat necuratul coada şi, din nimica toată s-a izgărit, aşa din senin, o mare ceartă. Şi iată cum:
Într-o dimineaţă de vară, au pus şi ei la cale să-şi facă săpun de spălat rufele, din nişte slănină şi osânză rămasă de la porcul tăiat de Crăciun.
Pe atunci săpunul de rufe îl pregăteau în casă gospodinele cele pricepute, că şi pentru această treabă se cerea bună rânduială şi pricepere, dar mai ales răbdare.
Grijulii, se puseră amândoi pe treabă, unul aşezând cujba, altul ceaunul cu leşie tare din cenuşă fiartă. Toate treburile acestea le-au făcut cu răbdare şi socoteală, după anumite obiceiuri apucate din bătrâni, cu legarea unui capăt de aţă roşie de cercelul ceaunului, să nu se deoache săpunul atunci când e văzut în timpul fierberii de către cineva cu ochi răi. Apoi, Anica, cu o adâncă cuvioşenie, a zis: „Doamne-ajută !” şi a aprins focul sub ceaun.
Bărbatul, privind cu ifos şi curiozitate la gesturile femeii, nu ştiu ce-i veni că începu a râde, ba chiar spuse câteva vorbe mai nepotrivite.
Atât i-a trebuit să audă Anica, vorbe de batjocură, că s-a mâniat foc şi, nemaiputându-şi păstra stăpânirea de sine, sub apăsarea necazului pricinuit, prinde a înghesui mereu lemne pe vatră. Atunci fiertura s-a umflat pe dată-n sus şi grăsimea revărsându-se pe dinafară a luat foc, gata-gata să se pârjolească şi gospodăria.
De aici a pornit scandal, Anica învinuindu-şi bărbatul că i-a deocheat săpunul, la care el a răspuns cătrănit:
– Eu n-am deocheat săpunul, pentru că tu ai legat aţă roşie la coada ceaunului. Aşa că, nu putea fi deocheat.
Cearta nu s-a potolit nicidecum, că Anica blestema de mama focului, iar bărbatul, necăjit până în adâncul sufletului său nevinovat, s-a înfuriat de nu şi-a mai dat seama ce-i cu el şi a apucat-o razna, coborând în pârâul Sărăţelului. Apoi, pe ocolite, să nu fie văzut de femeie, s-a urcat pe cealaltă parte a pârâului, până sus în Chiscul Dochiţei şi, de necazul ce-l cuprinsese cu amar, s-a hotărât să-şi facă seama. Stăpânit de asemenea gânduri negre, s-a arunat în tihăraia ameţitoare ce se deschidea în faţă ca o gură de iad.
Dar necazul i-a fost şi mai mare în urmă, când s-a trezit aruncat într-o parte şi cu un picior rupt, pe lângă alte lovituri şi scrijilături căpătate prin răsturnarea de-a berbelecul, peste ţâurile stâncilor.
Scos din fire şi nemaiputând răbda de durere, a început să urle, să se vaiete cât îl ţinea gura, până a venit Anica şi cu alţi oameni – nişte ciobani ce se nimeriseră cu oile prin apropiere – de l-au ridicat cu procoviţa şi l-au târât în bordei.
Cuprins de cureri grele, se văita zicând:
– Eu am sărit în râpă, la dracu, crezând că mă ia de tot dar când colo, dracu mi-a luat numai un picior, vai de păcatele mele !
S-a trudit biata femeie multă vreme cu descântece şi oblojeli de tot felul, până ce şi-a tămăduit bărbatul, dar piciorul tot beteag a rămas şi şchiop, şi aşa şi-a dus viaţa, târându-se de ici-colo, pe spinarea unui cal slăbănog, cumpărat de la o şatră.
Până la urmă, amândoi s-au lepădat de pământ şi de bordei, părăsind aceste meleaguri, cu gândul să dea de urma fecioraşului plecat de ani de zile în largul lumii şi de la care nu mai aflaseră nicio ştire.
S-au dus, şi duşi au fost pentru totdeauna, dar locului acela unde şi-au avut bordeiul, Dorul Unguraşului i-a rămas numele până-n zilele noastre.
Simion Harnea – Locuri şi Legende – Locuri şi legende vrancene – Ed. Sport- Turism