Casa memoriala Alexandru Vlahuta

16488_44277_1Casa memoriala Alexandru Vlahuta, monument istoric al plaiurilor vrancene, a fost amenajata în anul 1958, cu prilejul sarbatoririi centenarului nasterii scriitorului.
Poposind aici, în spatiul istoriei si al poeziei, patrundem în universul vietii si operei lui Al.Vlahuta. Este o cladire construita în stil românesc, cu etaj,având în trei parti perspectiva renumitelor podgorii vrâncene.
Interiorul casei memoriale, reconstituit cu ajutorul obiectelor personale, manuscriselor, ne reda atmosfera de lucru a marelui scriitor.

Localitatea: Dragosloveni
Adresa: Comuna Dumbraveni
Punct de acces: Din E 85 intre Focsani si Rm. Sarat
646x404 ShowImage ShowImage (1)


scan0001

Alexandru Vlahuță (n. 5 septembrie 1858, Pleșești, azi Alexandru Vlahuță — d. 19 noiembrie 1919, București) a fost un scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale fiind România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”.

Iata cum a descris marele nostru scriitor tinutul Vrancei:

 

ÎN VRANCEA
Ne lăsăm spre miazănoapte, pe plaiurile umbrite ale munţilor, în „Ţara Vrancii”. Departe-naintea noastră se văd printre munţi şerpuirile apelor, şi-n lungul văilor albe, cu sclipiri de argint, se lămuresc satele ca-ntr-o panoramă, presărate pe sub frânturi de codru. Soarele scapătă cătră asfinţit, fuioare de nori izvorăsc din adâncuri, un vultur pluteşte, cu aripele-ntinse, în creştetul zării — pe coaste răsună tălăngi, şi glasuri de ape, şi doine din fluier. În tot cuprinsul e un farmec care ne spune c-am păşit pe pragul unei alte lumi. Descălecăm şi tăiem pripoarele de-a dreptul; străbatem pădurea de brazi ce acopere poalele muntelui şi, pe la aprinsul stelelor, ieşim în larg, pe valea Zăbalii, la satul Nereju.

Într-adevăr, Vrancea e o altă lume. De aici s-abat Carpaţii, împingându-şi culmile spre miazănoapte. Din îndoitura lor se rup lungi şiruri de munţi: Giurgiul, Alunişul, Lapoşul, Culmea Neagră, Soveja, Zăbrăuţii, Lepşa, puternice braţe ce se desfac şi prind în arcurile lor mândrul plai al Vrancii, îngrădindu-i codrii, satele şi izvoarele ca-ntr-o cetate uriaşă. O armată-n Vrancea s-ar bate c-o lume.

„Era o babă vădană, ş-avea şapte feciori…” Aşa-şi încep vrâncenii frumoasa lor legendă. „Şi cum sta bătrâna pe prispă şi torcea, cătră un amurg de seară, iată că tresare de-un tropot venit de pe deal, un călăreţ se opreşte-n faţa ei, trudit, cu calul în spume.

— Sunt Ştefan, turcii ne-au călcat ţara, viu din război, oastea mi-i spartă… Şi-s singur.

— Dumnezeu te-a îndreptat, stăpâne, la uşa mea. Am şapte feciori, frumoşi şi voinici, şi mi-s dragi ca lumina ochilor… ai tăi sunt, doamne.

În zori sunau din corn, pe munţii Moldovii, cei şapte voinici. Curgeau plăieşii roiuri de pe sub poalele codrilor. Oaste nouă ieşi ca din pământ. Ş-a pornit domnul cu ea, într-un ceas bun, şi s-a lăsat pe neaşteptate asupra turcilor, cari se credeau stăpâni pe ţară. Atunci a văzut Ştefan ce pot flăcăii Vrâncioaiei! Cădeau turbanele sub braţele lor ca spicele sub secere. De dimineaţă până-n noapte a ţinut lupta, ş-atâta măcel a fost, ş-atâţia păgâni au pierit, cât s-au cruntat apele de sângele lor. Iar când s-a întors marele voievod, biruitor, în cuibul lui de vultur, la Cetatea Neamţului, a chemat cu drag pe cei şapte voinici şi le-a zis:

— Voi sunteţi şapte fraţi, în Vrancea sunt şapte munţi, ai voştri să fie de veci, şi neam de neamul vostru să-i stăpânească-n pace!…

Şi multă vreme răzeşii Vrancii bir n-au plătit, podvadă n-au făcut, singuri şi-au fost stăpâni.”

Iar sus domnii fanarioţi spuneau cu fală: „Niciodată droşca unui Grec n-a ridicat colbul de pe drumurile noastre!”

Închişi în munţi, departe de zbuciumul oraşelor, sănătoşi, deştepţi şi harnici, vrâncenii sunt, cu adevărat, mândri — mândri de nobleţea lor militărească, de graiul şi de portul lor românesc, de doinele şi de legendele lor, de sculele, scoarţele şi alesăturile ce fac podoaba casei şi pe cari nu ţi le-ar vinde pentru nimic în lume, mândri până şi de numele plaiului lor, voinicesc şi sonor ca un strigăt de trâmbiţă. Şi ce frumos s-au luptat vrâncenii în războiul de la ’77! Cu pieptul deschis se duceau la moarte. Ei ţineau să arate lumii că în dorobanţii Domnitorului Carol sunt sufletele vechilor plăieşi ai lui Ştefan cel Mare.

De dimineaţă ne scoală morile şi fierăstraiele Nerejului. Încălecăm, s-o luăm în jos, pe Zăbala. Valea e-n ceaţă, munţii fumegă. Înaintăm în pasul calului pe cotiturile apei, trecem prin satele Spulberul, Paltinul, împrăştiate de o parte şi de alta pe poalele munţilor, şi pe-aproape de nămiezi coborâm în Năruja, cea mai cuprinsă aşezare de pe valea asta, aşternută sub măguri de sare, la răscrucea apelor, unde s-aruncă pârăul Năruja în matca Zăbalii. E soare şi linişte. Vitele rumegă pe prund. Gospodarii robotesc pe lângă casă, în aşteptarea mămăligii. Numai drâstele şi pivele toacă pe pârău.

Rupte şi prăpăstioase se-nalţă-n zări spinările munţilor. Pe unelocuri se văd ca nişte răni urmele vechilor codri. Valea se pleacă. Apele spumegă, din ce în ce mai zorite, sfărâmânduse de stânci în bulgări de cristal. Sosim la gura Zăbalii, în satul Prisaca. De-aici o luăm la stânga, pe spintecătura noduroasă a Putnei. Alte privelişti încep, şi toate parcă-s mai măreţe. Acum urcăm în susul apei. Din când în când munţii se dau la o parte, ca să facă loc satelor. Ogoare şi livezi s-aştern pe podişuri întinse. Se-mbracă ponoarele-n păduri. Trecem prin Bârseşti, prin Tulnici — sate vesele, primitoare, în larg răspândite pe prispe de verdeaţă — şi ne oprim în prăbuşitura stâncilor de la „Săritoarea Putnei”. Aici munţii s-apropie, se strâng, să zugrume râul în zidurile lor de piatră; şi Putna se zbate, se smulge biruitoare din încleştarea lor; pe lespezi mari, culcate, coboară praguri-praguri, se toarnă toată-n copci adânci, şi fierbe de mânie, şi iar dau munţii s-o prindă, şi iar îi răpune; lung freamătă codrii de strigătele ei, — din când în când se lasă-n culcuşuri largi, odihnitoare, şi pare c-aţipeşte-o clipă pe căpătâiul stâncilor învinse.

Urcăm prin strâmtoare, cărarea-i teşoasă51, caii trudiţi, şi valea se-neacă de umbră. Dormim noaptea la un conac de hierăstraie, pe Lepşa. A doua zi ne lăsăm, prin rarişti de codru, pe albia Şuşiţii, şi pe la amiază sosim în Soveja, în dulcea Soveja, aşternută pe o luminoasă deschidere de plai, în mijlocul munţilor, între păduri de brad, la porţile Vrancii. Albe, curate, se saltă căsuţele dintre livezi, şi toate-ţi surâd şi te cheamă cu drag. Un tăpşan acoperit cu molifţi desparte cele două cătune: Rucărenii şi Dragoslovenii. Pe-ncheieturile măgurilor, de pretutindeni, izvoare limpezi vin să s-arunce în matca Şuşiţii. Pe sus, cărări ispititoare strătaie poienile şi s-adâncesc în desişuri. În fund munţii îşi rotunjesc gheburile tărcate de soare. Sub straşina Zboinii, deasupra pârăului Dragomira, dorm rămăşiţele vechii mânăstiri Soveja, unde Matei Basarab, domnul Munteniei, a zidit acum două veacuri şi jumătate o biserică mare, „afară de hotarele ţării lui, în locul moldovenesc al Vrancii”, pe când domnul Moldovii, Vasile Lupu, înălţa în Târgoviştea biserica Stelea, voind astfel cei doi voievozi să sfinţească pacea încheiată-ntre ei după atâta hainie şi vărsare de sânge.

Înserează. Valea răsună de mugete. În aer e un miros răcoritor de brad şi de fâneaţă. Şi parcă n-ai mai intra-n casă, şi parcă n-ai mai pleca de-aici…