Crângul Mieilor

gineral 3Moș Tudorache Matei, de la care eu am luat primele lecții de „astronomie”, atunci când, într-o vară, în nopțile în care greierii puneau stăpânire pe bostana din linia întâi, ne învelea cu o pistelcă și, de-acolo, de jos, din patul acela de paie călduros, ne arăta cerul, cu odoarele sale. Ăla e caru mare, mai jos caru mic, ia aruncați-vă ochii la spuza aia de stele, e Calea Laptelui. Luceafărul? – întrebam noi. Luceafărul răsare de peste umbra Crângu Mieilor, la cântatul cocoșilor, atunci când voi vă răsuciți prin somn. Dar despre Crângul Mieilor nu ne spui o poveste? – îl jărăgheam. Dar, cum nu, ne întorcea vorba, aprinzându-și o națională.
Eram, așa, ceva mai mărișor decât voi, să fi avut vreo 14-15 ani, asta ,prin anii 32-33. O secetă cumplită cuprinsese toată întinderea, până hăt, dincolo de Brăilă. Mă urcam în căruță cu tata Gheorghe, o tăiam peste câmp la Orășanu, unde roata se afunda în crăpăturile răzoarelor până la butuc, semn că ploaia nu mai dăduse pe haturile Mărtineștiului de pe la Sfântu Gheorghe. Așa încremenise câmpul, se înnegrise, arăta ca ars de foc, iar pe suhat, altădată plin de vaci cai și de oi, nu întâlneai decât ciulini. Mare pacoste se abătuse, sărăcia bătea la ușă, animalele ne mureau pe capete. Primarul de-atunci, Florea Enache, neștiind ce să mai facă, luă și el calea bisericii și-i propuse preotului din sat, bătrânul popa Zisu pe care-l cunoașteți și voi, pe-atunci proaspăt hirotonisit, să meargă la Mânăstirea Dălhăuți, de la deal, mai sus de Cârligele, să aducă „Sfânta” – Sfânta Icoană a Maicii Domnului, cu care lumea să meargă pe câmp, rugându-se pentru ca Domnul Dumnezeul nostru să dezlege baierele cerului și să dea ploaia cea binecuvântată. Lucrarea asta a făcut-o împreună și cu preotul de la Bogza, Coman Negoescu. Să fi fost așa, pe la începutul lui august, când toată suflarea din Mărtinești și din Bogza s-a îndreptat către linia mare, hotarul dintre cele două sate, străjuit de Crângul Mieilor. La toate răspântiile de drumuri din sat și de pe câmp ne opream, îngenuncheam ascultând rugăciunile preoților. Când să trecem de puțul lui moș-tu Petrache, minune dumnezeiască: de unde, până atunci cerul era albastru ca cicoarea, dintr-o dată nori negri de ploaie și-un vânt sălbatic, dinspre Crâng se abătu asupra pământului. A plouat de ne-a înecat, dar a fost ploaie curată, binecuvântată. Ne-am adăpostit în pădure, unde cu toții am îngenuncheat. De-atunci, eu fac ce fac, și, din când în când mai trag o raită prin pădure. Dacă sunteți cuminți, mâine înham pe Tractorista la căruță și vă duce moșul la Crâng, în poiană. Da acuma, hai, că-i târziu, la culcare, ia plecați urechea, până și greierii au răgușit de-atâta țârâitură.
A doua zi, moșul nostru se ținu de cuvânt. Era ceva de mers până-n-tr-acolo. Dimineață aurie de august, cer neîmburicat. Moșul mâna, fuma și tăcea, în timp ce în urechile noastre intra vâjâitul vântului. Nu scoteam o vorbă. Odată ajuns în umbra pădurii, deshămă iapa, o legă la căruță, apoi ne ajunse din urmă. Noi, în fața pădurii rămăsesem cu gurile căscate. Eu, de mine-i vorba, atunci pătrundeam, pentru prima oară, într-un codru de fagi. Pășeam cu smerenie holbâdu-mă la coroanele imense ale copacilor bătrâni, aduși aici parcă de pe alt tărâm. Se înnoptase dintr-o dată. În lungul unei scorburi, o ciocănitoare bătea ca într-o toacă. Parcă ne chema la masă. O caragață dădea rotocol, sus, la ultimul etaj arboricol, unui cuib ce părea părăsit, scoțând sunete de sfadă. Ici-colo, câte un copac putrezit de vremi, sta tolănit, dormindu-și somnul de veci. Iarba, înaltă, pălită de arșița verii dădea semne de oboseală. Ne afundasem în pădure, nu-i vedeam capătul celălalt, dar, cu toții înaintam, ținându-ne după moș, cu gândul la poiană.
În luminișul promis, mare cât o bătătură de gospodar chivernisit, ne-am așezat pe iarbă. Era atâta liniște încât, fără să vrem, vorbeam în șoaptă. Ne-am răsfirat, culegând, cu bucuria descoperitorului, căpșune parfumate, mustind de dulceață. Moșul, după ce dispăruse vreo câteva clipe de lângă noi, se întoarse aducând în mână ceva ce aducea cu un morcov uriaș. E rodul pământului, sau untul pământului cum îmi place mie să-i zic. El ne spune cât de rodnice vor fi grâul, porumbul și viile de peste an. Vedeți cornetul ăsta ca un știulete de porumb? I se mai spune și spată. Cu cât spata e mai boieroasă, cu atât anul e mai bun. Ia uitați-vă aici ce boabe mari. Așa o să fie și boaba de poamă la toamnă, așa o să fie și porumbul pe care o să-l culegem de pe zotelnic.
Ca un dascăl dornic de a insufla învățăceilor cât mai multe cunoștințe, moșul nostru continua să ne uimească. Scoase de la brâu o brișcă, cu care crestă morcovul acela uriaș, din care se scurse o substanță lăptoasă, alburie. Ăsta-i untul pământului. Eu îl zdrobesc și-l mărunțesc și-l pun prișnițe pe răni, pe umflături. Îmi ostoiește și aprinderea de la plămâni.
De-atunci, în Crângul Mieilor n-am mai intrat vreodată. A fost prima mea întâlnire cu necunoscutul, cu depărtarea de sat, cu ideea de nepătruns și de nesfârșit.

vergil-mateiVergil Matei, născut la 4 dec 1953 in satul Martinesti, comuna Tataranu, jud. Vrancea.

Licențiat în jurnalism.

A lucrat ca redactor la periodicelele brăilene „Înainte” și „Libertatea Brăila”.

 A publicat volumul  „Acasă la Fănuș” și romanul „Dincolo de patul armei”.

Prezență activă la cenaclurile din orașul de malul Dunării.